Compuneri

Intr-o frumoasa zi de vara in care discul auriu ne zambea pe cerul albastru ca floarea de nu ma uita,stand in camera mea,si citind o carte imi aduc aminte de vremurile in care eram mic si mergeam la bunicii mei, care adesea mai stateau pe prispa veche a casei si ma asteptau cu bratele deschise stand cu ochii tintiti spre ulita sa vada daca apar.
Mi-aduc aminte de casa din lut acoperita cu dranita de brad,de gradina cu meri si cu otava,de livada unde bunicul imi spunea toata ziua povesti din batrani sau chiar inventate de dansul ,de fantana din larga ograda,de florile inmiresmate a salcamului de langa portita si de micuta gradina cu ghiocei si viorele ce inflorea in fiecare primavara spre bucuria mea.
Mi-aduc aminte de chipul cald al bunicului meu ,de surasul dulce ce se asundea pe sub mustata lui lunga si ninsa dede anii grei si multi  ce au cazut asemenea unei zapezi grele care nu se mai sfarseste.Parul sau carunt parca era o vale inflorita numai cu floricele albe.
Mi-aduc aminte de bunica mea, o femeie batrana,harnica si isteata.Pe obrajii ei vechi izvorau ca niste raulete incretituri ce trageau spre coada ochiului.Cele doua dungi usoare de sprancene rare ale bunicii se tot ascundeau si iar ieseau de sub invelisul alb.
Toata ziua eu si fratele meu ne jucam prin ocolul larg si o preiveam pe bunica cum muncea de zori si pana-n seara.
-Bunico!Bunico!-strigam veseli.Lasa-ne pe noi sa-ti facem treaba!
-Nu va osteniti,spiridusii mei.Ma descurc eu singura.De ce sa va opresc din joaca voastra?
-Te rugam bunico…
Vrand nevrand,bunica ne lasa sa o ajutam.Obrajii nostri rosii ca macul o bucurau pe bunica care parea ca o floare vestejita.
Si acum, cand sunt mare, de fiecare data cand merg la casa bunicilor,parca traiesc inca o data acele minunate clipe din copilaria mea.

Compunere trimisa de Trifoi Ioana.

A sost iarna.Fulgii usori si albi ca florile de cires se joaca pe cerul ca cenusa, iar Craiasa Zapezii tese pe fiecare geam, cu grija, flori de gheta .
Satul doarme sub plapuma alba, ca aripile catifelate ale ingerajilor ce vegheaza linistea copiilor cuminti. In timp ce albinutele albe ii cost pamantului un cojoc gros, hornurile ca niste balauri scuipa fun neincetat.
Mos Crivat ii ciupeste de obrajori pe copii ce merg sa vesteasca nasterea lui Iisus Hristos. Copii privesc mirati la dansul fulgilor de nea. Picii sunt imbracati cu: fulare, caciuli albe, cojoace negre asemeni carabusilor si sunt incaltati cu cizme ce rar se gasesc in acel sat…
In timp ce prichindei colindau, Regina Noaptea se aseaza pe tronul ei impodobit cu mii de rubine, ce iti iau ochii.
Dupa ce copiii au adormit, Mos Craciun coboara pas-pas pe nametii uriasi cat casa. Mosul le aduce prichindeilor multe cadouri frumoase.

Compunere trimisa de Cristina.

A venit iarna.Acest anotimp este preferat de noi,toti copii pentru ca putem face tot felul de nazdravanii in zapada.Toata natura este amortita,copacii sunt acoperiti de frumoasa mantie alba a iernii iar casele par sa aiba niste cercei de gheata.Intr-o zi,eu si sora mea ne-am gandit sa plecam la derdelus.Ne-am intrebat parintii,si ecestia,vazand ca este o zi numai buna de mers ne-au dat voie.Ne-am inbracat bine si,ne-am gandit sa mai luam pe cineva cu noi.Cu o zi in urma,n-eam jucat cu o prietena si,i-am promis ca o vom lua si pe ea cu noi la derdelus.Asa ca ne-am luat sania si am plecat la prietena noastra Mada.Ajunse la ea,aceasta a fost tare fericita sa ne vada si ne mai stand pe ganduri si-a luat sania si ne-a multumit de nenumarate ori ca am chemat-o si pe ea.Am mers ceva vremepana la derdelus,unde ne-am facut multi prieteni.N-eam dat cu sania,dupa care am facut echipe de fete si baieti,si ne-am batut cu zapada.A urmat un frumos concurs cine face cel mai frumos om de zapa
da.Am ales juriul,si am inceput.dupa ce m terminat juriul a votat iar echipa noastra a castigat.Seara se lasa repede asa ca a trebuit sa ne luam rams bun de la copii de acolo si am plecat.Ajunse acasa am povestit tuturor cele facute.A fost o zi de neuitat.

Compunere trimisa de Rotaru Florentina.

In căutarea mea, in căutarea ta, in căutarea noastră mă pierd in fiecare clipa ce îmi aminteşte de voi, si as vrea sa pot sa uit, sa nu mai doară rana asta aşa de tare. Dar e in zadar…oricât am încerca trecutul nu poate fi şters cu buretele si sa o luam de la capăt. Cineva spunea “ Nu rupe firul prieteniei ca oricât ai încerca sa îl legi la loc nodurile vor fi vizibile”. Si avea dreptate…oricât as vrea sa nu se vadă nu pot si ştiu ca undeva nodul nu a fost prins bine si se va rupe din nou si nu as vrea sa nu mai pot sa îl leg.
Mi-e dor de voi, de trecut, de amintiri, de clipe ce trec pe langa mine, de momente memorabile de iubirea ce ne-o purtam si ştiu ca oricât as vrea nu pot da timpul înapoi…si cat as vrea sa pot.

Atât as vrea ca putinele zile pe care le mai avem sa fie ca la început pentru ca nu se ştie unde vom fi peste câteva luni, care va fi drumul nostru in viata…ce vom face mâine. Si când aveam impresia si certitudinea ca vom ramane mereu aşa viata ia o alta întorsătura si îmi demonstrează contrariu. As vrea sa am regrete dar nu am…au fost momente mult prea frumoase ca sa am regrete sau ca sa le uit sau sa nu fac nimic ca sa le aduc înapoi măcar pentru o clipa…măcar sa îmi păstrez speranţa vie pentru un minut. Caut ceva ce nu pot găsi si ştiu ca nu exista aşa ceva dar totuşi încerc…ştiu ca nu exista o persoana care sa gândească la fel ca mine…care sa îmi dăruiască inima ei de prietena pentru toata viata… Alerg si, plâng si nu ştiu încotro mă îndrept ştiu doar ca inca mai caut si voi căuta mereu…perlele de amintiri, perlele prieteniei, perle de iubire adevărata..

Compunere trimisa de Raluca.

Cu cine sa vorbesc daca simt nevoia… si mai ales daca acum nu e nimeni langa mine? AÅŸa ca nu pot decât sa ating corpul rece al stiloului si sa ii dau bătaie in stilul metaforic destul de patetic pe care îl folosesc eu. Mi-e teama, totuÅŸi sa mă las purtata prea tare de val… totuÅŸi, poate ca o sa ajung preÅŸedinte cândva si atunci or sa mă dea afara pentru ca am un trecut “dubios”… sa zicem aÅŸa… aÅŸa ca mă mulÅ£umesc sa spun ca inga nu m-am maturizat, deci am scuza… si, la urma urmei, ce daca nu m-am maturizat…?  AÅŸa ca, de ce nu? Cu toate ca acum mi-e tare frica sa mai visez.
De-asta e atâta neconcordanta in mine. Nu mă mai interesează acum ca nu pot sa fac aia sau aialalta chestie, pentru ca nu mă mai interesează. Acum mă interesează doar sa mă chinui sa mai visez… măcar doi ani as continua in maniera patetica… Spun ca măcar atât, deoarece dup-aia poate o sa ajung la o alta maturitate in care nu o sa mai fie nevoie atât de tare sa visez.
De ce îmi bat chiar atât de tare capul cu toate chestiile astea? Doar ÅŸtiu ca natura mea îmi spune ca sunt făcuta sa fiÅŸez, asta chiar daca raman in globul meu de cristal… Si nu mi-e frica sa raman in el… sper doar ca sa mai fie cineva acolo când eu o sa raman blocata. Si sincer, m-am impacat cu mine… si daca îmi vine sa mă mai zvârcolesc, atunci zâmbesc doar…. si mă gândesc: “uite-mă! …iar!”. “Nu trebuie nicicând sa te prabusesti, căci daca faci asta o data, o sa ai tendinÅ£a sa o faci din nou!”. Nu vreau sa dau titlu la ce am scris. Nu e o povestioara. E mai mult un fel de analogie de gandulete… poate pentru asta ar trebui sa mă apuc de scris povesti sau sa tac odată… dar, na. Cum eu caut povestioare pentru a mă liniÅŸti, poate ca aÅŸa fac si ceilalÅ£i. Si mi-a spus cineva ca asta e drumul către independenta. Chiar daca nu vrei, intai trebuie sa te bazezi pe ceilalÅ£i… pana te găseÅŸti   Si mâine sa o iei de la capăt… si sa faci din
asta nu un cerc vicios, ci un drum plin cu peripeÅ£ii. Fiindcă, vrei, nu vrei… toate or sa se sfarseasca cândva. Chiar daca credeam ca unele lucruri sunt eterne, acum încep sa am dubii. Poate ca e doar o întâmplare totul… si ca nu ai cum sa te bazezi pe altceva in afara de tine. La urma urmei, doar pe tine te ai… si nici pe tine, Å£inând cont de faptul ca mereu te pierzi. Nimic nu e al tău pe lumea asta si nu ai ce face! Nu ai pe cine baga la închisoare ca sa te simÅ£i tu indreptatit. Si pana nu iÅ£i dai seama ca totul e cu împrumut, o sa iÅ£i fie mult mai greu sa “mergi mai departe”, indiferent de situaÅ£ie. E cel mai greu lucru sa faci asta… pentru unii. Si pentru mine.
AÅŸa ca împrumut din înÅ£elepciunea unora si din lentoarea notelor muzicale de pian pe care le ascult acum si merg mai departe către ziua de mâine când, probabil, iar o sa mă pierd pe mine. Doar ca mâine nu o sa fiu doar eu…

Compunere trimisa de Raluca.

Uneori ne deschidem în faţa unei persoane ca o carte şi o lăsăm să pătrundă până în cele mai mici locuri ale sufletului nostru. Îi oferim toată încrederea noastră, o considerăm ca şi parte din noi. Dar se întâmplă câteodată, ca acea persoană să ne dezamăgească atât de rău…
Uneori dăm dovadă de inconştienţă şi nu ne dăm seama de puterea cuvintelor, aparent banale, pe care le folosim. Un simplu cuvânt poate face mai mult decât o palmă, un pumn.
Uneori suntem atât de egoişti încât uităm şi de cei la care ţinem -poate doar de faţadă- sau de cei care ţin cu adevărat la noi. Ne gândim doar la propria persoană, la binele nostru şi ajungem să-i rănim pe cei care ne oferă în mâini chiar sufletul lor.
Mă simt rănită, mă simt murdărită pe dinăuntru. Simt că s-a intrat în sufletul meu cu bocancii si ca mi-a fost călcată în picioare încrederea, puterea de a mai oferi vreodată cuiva o aşa mare încredere. Nu sunt o persoană răzbunătoare, nici pe departe, dar nu pot trece deloc uşor peste. Ştiu, se spune ca uneori e mai bine sa nu purtăm ranchiună celor de lângă noi, chiar dacă au făcut lucruri care ne-au dezamăgit şi să îi iertăm. Se mai spune şi că ierţi, dar nu uiţi.
Acum mi-e greu. Am fost luată prin surprindere! Aş vrea să uit, să trec mai departe, să iert,dar…e atât de greu! Îmi pare rău,dar…nu!

Compunere trimisa de Raluca.

Daca m-ar întreba cineva ce înseamnă mama pentru mine as fi confuza si nu as şti ce sa răspund, căci pentru mine ea este totul! Mamele sunt locul unde dragostea răsare din pamant, si fericirea cânta in onoarea naşterii noastre. Mamele sunt soarele care străluceşte pentru viata cerului nostru interior, ca sa putem şti ca suntem iubiţi si sa nu ne punem niciodată întrebări despre asta. Mamele sunt luna care luminează pamantul deasupra disperării noastre negre, ca atunci când suntem îndureraţi sa ştim ca cineva ne veghează tot timpul. Oricare ar fi teama,durerea sau deznădejdea care umple viata, ştim ca deasupra acestei furtuni avem mereu, DRAGOSTEA LOR! Nu exista dragostea ca cea mamei , si nici o legătura mai strânsa cu pamantul…decât legătura preţioasa ce vine de la Dumnezeu dintre o mama si copilul sau.
O dragoste este pentru veşnicie puternica, si nu se schimba niciodată…iar când copii săi au mai mare nevoie de ea, dragostea mamei străluceşte. Dumnezeu le binecuvântează pe toate aceste mame, pentru toate lacrimile si toate durerile si pentru ceea ce au realizat special in viata. Când zilele sale se apropie de sfârşit, dragostea mamei continua sa trăiască. Dragostea mamei determina modul in care ii vom iubi pe ceilalţi si pe noi înşine. Nu exista cer pe care îl vom vedea vreodată care sa nu fie aprins de prima dragoste, adică cea dintre mama si prunc. Privat de dragoste, universul ne-ar înnebuni de durere, dar suntem născuţi intr-o lume care întâmpina strigatele noastre cu bucurie. Cat de mult le datoram mamelor pentru sărutul care ne-a supus cine suntem. Cel mai mare cadou-o iubire de-o viata care se întinde razand in ochii lor. Datorita mamelor lumea noastră inca mai are delicateţea fina a zâmbetului; si fiecare vânt al norocului poart a parfumul imbratisarilor acestor fiinţe care ne-au dat viata. De aceea, mulţumeşte-i mamei tale căci te iubeşte cu o dragoste ce nu poate fi măsurata in cuvinte!!!

Compunere trimisa de Raluca.

Demult, tare demult, traia un rege foarte bogat,atat de bogat incat putea cumpara o tara intreaga.Avea comori nepretuite dar cea mai de pret comoara a lui era fata sa.
Fata avea parul galben ca spicele graului, avea vocea si veselia pasarilor iar despre frumusete ce sa mai vorbim… Sute de regi si-ar fi dat averile pentru ea. Nici o alta printesa nu o egala.
Venise si vreamea maritisului, iar mii de printi fusesera refuzati de biata printesa care nu isi gasea iubire.Ea se indragostise de soare. Intr-o zi ii spuse tatalui ei:
-Tata, stiu ca esti suparat ca nu am ales nici un print dar eu iubesc pe altcineva.
-Pe cine?
-Pe cineva, care in fiecare dimineata e la fereastra mea, a carui splendoare o admir in fiecare zi .Este soarele, tata!Cu el vreau sa ma marit!
-Nu te prosti fata mea. Nimeni nu poate sa se indragosteasca de soare; in plus, o legenda veche spune ca cine se va casatori cu soarele nu are voie sa-l priveasca ca altfel se va transforma in floare.
-Nu-mi pasa, eu ma voi casatori cu soarele!
Pentru a o feri pe fata de blestem, regele isi inchise propria fiica intr-o celula din castel. Fata era pazita zi si noapte de cate patru paznici care nu aveau voie s-o priveasca, deoarece, sigur se indragosteau de ea. Intr-o zi fata a inceput sa cante iar paznicii s-au uitat la ea si pe loc s-au indragostit de chipul acela fermecator.Ii erau ca niste sclavi iar printesa profita.A reusit sa scape din castel si a inceput drumul spre Soare cu cei patru paznici dupa ea.O mare parte din drum au mers prin campuri acoperite cu fel si fel de flori.Cand poposeau,paznicii vanau iar fata studia florile si aproape ca stia orice floare si fiecare miros. Au intalnit oameni buni,care le-au dat niste indicatii dar si oameni rai care vroiau sa-i jefuiasca doar pentru o punguta de galbeni pe care o aveau la ei, dar nu reuseau datorita celor patru viteji ostasi.Abia dupa cinci zile regele a aflat ca printesa disparuse si a plecat impreuna cu zece mii de viteji in cautarea printesei.Printesa av
ea un avans bun dar regele avea cai.Drumul lor a durat zece zile si zece nopti dar intr-un final au ajuns la palatul de aur al maretului Soare.In acel moment tocmai se intorcea si Soarele acasa dar si imparatul ajunsese.Soarele cum a privit la fata s-a indragostit de ea si i-a spus:
-Esti cea mai frumoasa printesa pe care am vazut-o! Si am vazut multe….
-Si tu m-ai fermecat cu frumusetea ta si as dori sa ne casatorim!
-Desigur ca si eu as vrea! Dar sti de blestem?
-Da, dar eu nu cred ca se va intampla ceva.
-Nu voi permite ca fata mea sa se casatoreasca cu Soarele iar apoi sa se transforme in floare! interveni imparatul.
-Tata,nu te poti pune in calea iubirii noastre! spuse printesa.
-Ba uite ca pot! se incapatana regele.
Soarele,fiind de partea printesei si fiind mult mai puternic decat regele si armata sa ii intemnita pe toti sub imensul sau palat.
Dupa ceva timp nu i-a mai pasat de blestem si fata s-a casatorit cu soarele.Imediat dupa ziua nuntii fata a dorit sa-l vada pe Soare in toata splendoarea lui. Tocmai atunci a reusit si imparatul sa scape pentru a-i fi dat sa vada cum se implineste blestemul.Fata s-a transformat in floare chiar sub ochii sotului si tatalui ei.Acea floare si acum se intoarce mereu dupa sotul ei pentru a-l admira.
Aceasta este FLOAREA SOARELUI !

Poveste trimisa de C.Evelin.

Primavara, fiica cea mai tanara a batranului an, cea aducatoare de bucurie si voie buna a sosit si la noi cu alaiul ei de flori, lumina si culoare.

Totul e invaluit in mantia de lumina a soarelui, care mangaie bland pamantul si toate vietatile. Bolta albastra se oglindeste in apele limpezi ale raurilor. Zilele sunt mai blande si mai lungi, iar noptile mai scurte.

Primavara a asternut peste tot un covor multicolor. Campurile si dealurile au inverzit, iar livezile se pregatesc sa dea in floare. In paduri , muschiul copacilor e moale ca o perna de puf, iar brazii care abia si-au lepadat mantia de nea privesc mandri catre soare. In desisuri a albit floarea ghiocelului si un parfum usor de toporasi se raspandeste la adierea vantului din amurg.

Primavara a trezit lunca la viata .Fluturii zburda , albinele harnice isi incep dulcele zumzet prin flori.Gandaceii si carabusii dorm la soare ,dezghetandu-si aripioarele si piciorusele.Pasarile calatoare par niste vaslasi pe marea cerului albastru.Randunica cea vesela,turturica,sturzul ciripesc in deschiderea marelui concert al primaverii

Si oamenii se bucura de aceasta renastere a naturii.Ogoarele rasuna de duduitul tractoarelor si zumzetul harniciei.In livezi oamenii curata pomii,iar in gradini sapa pamantul sa puna rasaduri.

Cu mantia plina de lumina ,primavara imparte din pocalul ei tinerete,voiosie si culoare.Sa ne bucuram toti de acest minunat martisor primit in dar de la blanda primavara.

Compunere trimisa de Ancuta.

Este o dupa-amiaza dezmierdata de vantul plapand de toamna. Dupa o saptamana agitata trebuia sa vina si weekendul. Eu, impreuna cu tata, mama si fratele meu mergem la tara, la bunica, intru cat aceasta ne asteapta cu strugurii cu boabe ca perlele negre, cu merele aurii, parfumate si miez dulce, gutui si bineinteles, faimoasele ei placinte, pe care le face mereu cand vin nepotii la ea.
Pe drum tata opreste neasteptat masina langa o padure trista, pustie, aproape moarta, ignorata de verde. Imi dau  seama ca singurii amici care i-au mai ramas sunt vantul si frigul. Tata insita sa o privim cu atentie si sa observam vraja padurii toamna.
Nu dureaza mult si descopar de ce tata pare atat de incantat de acest peisaj mirific. Aceasta padurea nu este alta decat cea, in care vara trecuta, veneam la iarba verde. Nu- mi vine sa cred ! Totul este atat de diferit… Ma plimb domol pe poteca impodobita de frunzele si nucile imbracate in camasi zdrentuite din care curge mustul amar. Stratul gros al frunzelor galben-maronii a reusit sa margineasca cararea.
Intru in padure si vad uimita cum pare totul o magie a locurilor tainice, a locurilor ce ar putea insemna o minunatie pentru multi dintre noi.Farmecul toamnei a schimbat totul in ceva nevazut ,trecand de « foarte frumos » si ajungand la expresia « ceva ce n-a mai vazut pamantul » .Nu a uitat de raul ce inca si-a mai pastrat limpezimea, covorul multicolorelor frunze ce se intinde la nesfarsit si desigur de ceea ce o acopera,cerul , patat cu fum amestecat ce-a devenit gri. Copacii sunt tristi fiindca le-au pierit multi frati ,maroniul inchis fiind culoarea lor de baza. Fiecare lucru are o taina a sa ,una mai speciala ca alta. Poate nimic nu ar fi fost la fel fara strigatul cerbului infrigurat de batranul vant ce se crede domnitorul tuturor. Soarele palid printre ramurile nemiscate ne va mai lumina si inca atat. Dar deodata, ploaia incepe sa palmuiasca parca cu fiecare picatura tulpina copacilor , vantul ridica frunzele ude de la pamant ,iar fulgerele ,tunetele le  sperie si
mai mult pe putinele vietuitoare. Noi ne urcam repede in masina si vad cum ceata zglobie ii joaca feste padurii .Greierii, pe aripi pudrati cu bruma sunt tristi acum ca vor rabda ,din nou o iarna intreaga , de foame.
Racoarea serii se lasa incet ,iar noaptea isi asterne perdeaua peste pamnatul mohorat. Tata porneste repede masina, pentru a nu o mai lasa pe bunica sa ne mai astepte mult si sa nu se raceasca placintele. Nu uit insa sa observ un lucru .Nu doar pasarile calatoare nu se mai afla in acest peisaj ci nici picior de om ,care nu stie sa aprecieze vraja padurii in plina toamna.

Compunere trimisa de Ioana.