Compuneri

Este iarna.Stelutele argintii cad peste pamantul rece,ingropandu-l intr-un praf alb stralucitor.iarna canta colinde,rugand-o pe mandra noapte sa faca un duet pe piesa ,,noapte de vis”.Aceasta ii raspunde:
-Ar trebui sa cantam un cantec de leagan,pentru a adormi oamenii.
-Poate ar trebui sa imi vars haina,deoarece mai este putin si voi pleca.
-Mai bine sa cantam un cantec despre tine……nu voi mai fi la fel fara tine…
-Duetul nostru ar trebui sa fie vesel.
Iarna si noaptea incep a canta.intr-un moment,toate strazile incep sa lumineze cu luminitele pentru craciun,impreuna cu farmecul iernii.lumea privea uimita la un spectacol de artificii.
Brazii din padure priveau la valul de oameni care vin spre ei sa-i impodobeasca cu beteala,luminite,globulete si dulciuri.brazii se uitau unii la altii precum intr-o oglinda.Saracii asculta cantecul iernii si al noptii,incalzindu-se.Oamenii le dau pachete cu mancare si haine si ii invita la ei la masa de craciun.
Acesta este frumusetea craciunului!

Compunere trimisa de Alessandra Prelicz.

Iarna s-a sfarsit.Dealurile imbraca haina multicolora a primaverii.
Ghioceii,vestitorii primaverii au inflorit.Au inmugurit ramurile copacilor care se inalta spre cer.Vantul adie usor printre crengile inmugurite ale copacilor.Mieii zburda veseli impreuna cu copiii zglobii.Razele stralucitoare ale soarelui ii mangaie pe ei.
Toata natura a reinviat si este plina de bucurie.

Compunere trimisa de Andras Norby, clasa a II-a.

Mama pentru mine si cred ca pentru toti copii lumii este cea mai draga fiinta deoarece de mica fiind m-a ajutat sa fac primii pasi sa imi rostesc numele, sa mananc, m-a ajutat spunandu-mi ca trebuie sa ma mai descurc si singura in unele cazuri, pentru ca ea nu va fi tot timpul alaturi de mine.
Eu fiind mica o vad pe mama, de aici de jos de la inaltimea mea, mare, ca statura dar comparand-o cu femei,de la distanta mi-am dat seama ca statura ei este medie.
Uitandu-ma la lumina soarelui  care cadea pe chipul mamaei mele am zarit doi ochisori caprui cu privirea calda, si induiosatoare,un par castaniu ca ciocolata si un zambet dulce.
Hainele viu colorate ii acopera corpul facand-o vesela.
Graiul ei dulce ma alina de fiecare data cand sunt obosita sau trista.
Mersul ei drept si incet ma face sa imi explic felul ei de a fi:energica si atenta la detalii.
Mama mea este blanda,ma intelege, si ma ajuta sa inteleg unele lucruri.Cand fac unele pozne se supara si tipa un pic, dar e si normal acest lucru deoarece eu am gresit, si nu pot sa o acuz, ca a tipat pur si simplu la mine.
Nu pot sa scriu o anumita intamplare din viata mea cand mama a fost buna cu mine,deoarece atunci cand eu fac pozne e buna cu mine,dar sunt si unele exceptii: de exemplu, atunci cand eram mica mama m-a lasat sa fac un lucru pe care mi-l doream foarte mult atunci:sa mananc pentru prima data singura.
Mamei mele ii datorez tot respectul,dragostea si ascultarea mea!

Compunere trimisa de Lazar Malina.

A sosit primavara cu mandrul ei alai,natura se trezeste la viata impreuna cu ghioceii gingasi care sunt primii vestitori care vestesc sosirea primaverii.Cerul este mai senin,iar soarele cu razele lui stralucitoare dezmiarda iarba care incepe sa-si arate virfurile.
Dulcele vant de primavara adie lin peste copacii care au inceput sa inmugureasca.Copiii zglobii cu zambetele lor inocente au iesit sa se joace cu mieluseii care zburda pe campia care a renascut.

Compunere trimisa de Sulumberchian Andreea, cls a-3-a.

A sosit primavara.Baba iarna a plecat suparata.
Doi copii zglobii,o fetita si un baietel se joaca pe o campie.Ei au vazut primul vestitor al primaverii. Zana- Primavara a trezit natura la viata aducand pomi inmuguritica de vata de zahar. Mieii gingasi zburda pe campia cu iarba stralucitoare de smarald.Peste tinut adie un vanticel domol.Prin florile inmiresmate misuna gazele primaverii.Pe cerul de safir zboara o pasare  maiastra.
Baietelul intreaba:
– Ariana, vrei sa impletim coronite pentru mielusei?
– Desigur!
Toata lumea era plina de veselie.

Compunere trimisa de Monica Mihaela Lica.

“  Monologul Vîntului  ”

Bată vîntul cît de tare,
Îngînd ceea ce-l doare!
Bată vîntul cît o vrea,
Nimic nu la-r ajuta!
Bată vîntul fără milă,
Oprind orişice lumină !
Bată vîntul furios,
Cu un gînd misterios!

Pe ţărîmurile noastre a sosit cel mai muncitor anotimp.E toamna.!Pretutindeni rochia ei argintie confecţionată din mii si mii de frunze care  încălzesc pămintul pustiu.Nişte lacrimi duioase vărsate de Septembrie îl udă făcîndul moale,surisul dulce al lui Octombrie îl îmblînzeşte  făcind ca avuţiile lui să fie mai perfete,iar durerea din sufletul lui Novembrie îl face să rămînă singuratic.Cele din urma raze ale soarelui mîngîe obrăjorii roşii ai copiilor .Din zi în zi această pată aurie dispare,se ascunde după norii cenuşii ca plumbul.
Un vuiet tăcut se aude pe după ramurile tăioase ale copacilor.Acolo mă piteam eu,temutul vînt.Dar eu nu sunt aşa cum cred toţi,am şi eu suflet care e rănit de vorbele unora.    Da!  Cu adevărat nu aduc caldură,ci dimpotrivă frig.Foşnetul pe care-l fac dă unor  persoane fiori,însă altora le plac aşa cum sunt,dar acest număr de oameni e mic.În mijlocul zilelor însorite de vare unii se roagă ca să-mi fac apariţia ,dar doar pe acel moment penrtu ca să-i răcoresc,apoi uită de mine de parcă nici nu aş fi.Şi cu o privire dispreţuitoare merg mai departe.De ce,Doamne?De ce ei nu mă apreciază pentru faptele pe care le fac cu dăruire de sine,pentru care îmi folosesc toate forţele şi le fac cu plăcere.
Dar nimic nu mă va face să îmi termin acest obicei al meu pe care îl urmez de mii de ani,insă aş vrea ca mereu lîngă mine să fie o persoană dragă şi valoroasă pentru mine,care mereu îmi va putea oferi o povaţa,care tot timpul îmi va fi alături si niciodată nu mă va părăsi.Dar cînd voi găsi o aşa fiinţă,nu se ştie …

De aceea eu mereu sunt singur.Umblu,hoinarind uliţele pusteite de întunericul nopţilor măiestre.

Cu a mea,tristeţe-n suflet
Cea pe care o suport
Nimeni nu mă va-nţelege
Ce-i cu viaţa mea cu tot.

Compunere trimisa de Maria Rodideal.

Nu stiu “cum?”,”unde?” sau “cand?”..dar primavara s-a indurat de noi si s-a
asternut peste pamantul inghetat ai inimii tarii romanesti:”Moldova”.
Baba-Iarna,ei bine,Baba-Iarna isi ia usor-usor fluturii de argint,dar cu promisiunea bine cunoscuta cum ca ne va vizita si anul urmator.
Si totusi, nu imi vine sa cred cat de frumos este in jur..parca e inima unui copil care vede dragostea lui Dumnezeu.Dar,alergand si cazand in genunchi vrand sa simnt mireasma ierbii cruzi,mi-am dat seama ca totul e real.
Iar atunci mi-am adus aminte cata dreptate avea vorba unui drag prieten:”Dumnezeu e creatorul absolut,maiestria lui nu o poate avea nimeni”.Si stiti de ce spun asta?pentru ca nici celebrul George Ivascu nu ar fi putut face o asemenea minunatie:totul era perfect,cum verdele fraged al ierbii se imbina atat de bine cu cioletul jucaus al clopoteilor…era minunat,se vedea ca e vorba de ceva Divin.
Ridicand privirea spre cer,am observat ca albastrul marin al cerului,devenise multicolor datorita straielor a mii de pasari frumos colorate care erau atat de bucuroase ca ajunsera in sfarsit acasa.
“Acasa” ce cuvant frumos…dar ce casa,zici ca era gradina celui mai frumos palat din lume,unul englezesc.
Seara,a venit in nestire…cu frumosul si mult iubitul apus de soare.
Frumusetea a devenit mai sumbra,poate chiar mai trista si mult mai linistita.Se mai aude doar croncanitul unei bufnite batrane si falfaitul unor liliaci “ruginiti”.Dar ce frumos dimineata,cand dragalasele pasarele,te trezesc in glasuri Dumnezeiesti mai ceva ca pe mai marii lumii.
Iar soarele iti lumineaza fata somnoroasa de peste noapte.Stiti,iarna a plecat,dar obrajorii copiilor sunt inca rumeni datorita bucurii de a revedea mult iubita primavara.
Sa fim seriosi,primavara a fost,este si va ramane”Doamne cea mai minunata”.

Compunere trimisa de Gîm Dana.

Totul se intampla in toamna anului 2005.Eram boboci in clasa intai,mici de te-mpiedicai de noi, si rosii ca para focului.
Cand a intrat domnul invatator in clasa,s-a lasat o liniste profunda.Cu ochii mari si speriati il analizam din cap pana-npicioare;si ne uitam la cata zapada avea pe acoperis.
El,om trecut prin viata,ne-a aratat un suras senin de parinte iubitor.Atunci,toti copiii au rasuflat oarecum usurati.
Cu vremea,a inceput sa ne fie drag de el;dar lui ii era drag de noi ca bujorii din gradina Dumnezeiasca.
Daca cineva ne intreba cine ne invata,raspundeam cu multa bucurie:”Domnul Gheorghe Manoliu!”Pentru noi…nu doar numele era sfant, ci si persoana.
Era un om inalt cu o bunatate si o caldura-nvorbe de neexplicat.Ochii lui erau blanzi si patrunzatori.De-l priveai..nu-l uitai viata toata chiar de ti-ai fi dorit asta.
Cand se supara pe noi,sau afla ca am facut vre-o traisnaita,ne privea in ochi si ne spunea:”Ce-ai mai facut mataluta?”
Dar Dumnezeu nu a mai putut trai fara el,avea nevoie de dumnealui acolo”Sus” si ni l-a luat.
Acum, as da orice sa ma mai intorc o zi in clasa intai,alaturi de “Domnul invatator”,dar el nu se mai intoarce.
Doar amintirile raman vesnic in sufletele noastre.

Compunere trimisa de Gîm Dana.

Daca jucaria draga
Din vitrin-a disparut,
Sterge-ti lacrima pribeaga,
Nu uita ca ai crescut!

Copilaria n-o vom uita,
Nu ne mai intalnim cu ea,
Copilarie,noi te iubim,
Mereu copii am vrea sa fim.

Poezie trimisa de Stanculeanu Mirela.

Iepurasul a sosit , a pus la usile noastre oua de ciocolata.
Cand el vine pe la noi florile si copaci infloresc.
Copii ies la joaca cu mingea pe campii.
Mamele fac cozonaci, oua bune de ciocolata.
Cand copii se intorc seara fericiti de la joaca,

Poezie trimisa de Rarinca Mihail.