Compuneri

”Copilaria este suvoiul de apa care izvoraste limpede si curat din adincurile finite si la care omenirea alearga fara incetare sa-si potoleasca setea idealurilor sale de dragoste, de bunatate, de frumusete, de perfectiune”, spunea Francesco Orestano. Intr-adevar, cite reusim sa facem doar in copilarie, cite reusim sa vedem si sa-ntelegem din acest castel in care regi sint copii. Copilaria e inceputul tuturor inceputurilor, e inceputul primelor zile de viata, inceputul primei iubiri si a  primei prietenii.
Parca mai ieri aveam si eu 7 anisori, si cind priveam in jur, vedeam imagini cu totul diferite de cele pe care le vad acum, ochii mei vedeau o lume mare, la care adesea se alaturau mici printi si printese din frumoasele basme ale copilariei. Vedeau o lume pline de noi si noi taine ce pentru mine pareau imposibil de aflat, unicul lucru pe care il intelegeam pe deplin, era faptul ca am o multime de prieteni, prieteni ce vesnic vor fi alaturi de mine. In ochii mei mereu zimbea un soare, chiar si iarna, deoarece, mama si bunica, aveau grija sa-mi aminteasca de el in orce poveste pe care mi-o citeau seara, inainte de curatele vise copilaresti . Si acum sint copil, dar nu asa ca atunci, deja nu mai cred atit de puternic in povesti, nu mai fac nazbitii, singurele fiinte care ma fac sa ma simt copilul de atunci sint doar parintii si prietenii mei, care in fiecare zi imi reamintesc de acele minunate momente petrecute alaturi la marginea unui curcubeu.
Cind privesc in albumul celor sapte anisori de-acasa, in minte mi se ivesc toate jocurile ce ma faceau fericita, toate poeziile pe care le-nvatam impreuna cu mama sau cu surioara, toate povestile in care chiar credeam, si toate intimplarile ce aduceau zimbetul pe buze mie si parintilor mei. Si-mi amintesc parca prin ceata de acea minunata zi petrecuta in satul bunicilor, in care, impreuna cu doua dintre cele mai bune prietene ale mele, plecasem intr-o cimpie din apropierea padurii. Era o zi frumoasa, soarele zimbea, iar florile de parca vorbeau cu noi. Cerul era senin, curat ca marea. Toate eram imbracate in rochite, pe fete era pictata bucuria. Cand am ajuns in cimpie, insa, pe cer brusc se ivise un nouras mai intunecat, dar nu l-am luat in seama, neobservind cum dupa el, venise unul si mai mare, si mai negru. Cerul incepu sa lacrimeze usor, apoi, din ce in ce mai tare. Eram speriate. Toate alergam spre casa, si iata ca cand eram deja in apropierea casei, ploaia se opri, i
ar pe cer se asternuse curcubeul. Lacrimile din ochi au disparut. Cu toate ca rochitele erau distruse, noi zimbeam, neluind in vedere mustrarea parintilor, totusi nu trebuia sa plecam fara permisiunea lor. Stiu ca a fost o zi mica, dar cu amintiri ce contin intimplari cu adevarat interesante, intimplari pe  care nu le voi uita niciodata.
Copilaria e o perioada trecatoare din viata omului, asa ca trebuie sa profitam de ea, sa-i traim zilele din plin in asa fel in cat sa avem de la ea amintiri pentru intreaga viata.

Compunere trimisa de Alina Trohin.