Compuneri

“  Monologul Vîntului  ”

Bată vîntul cît de tare,
Îngînd ceea ce-l doare!
Bată vîntul cît o vrea,
Nimic nu la-r ajuta!
Bată vîntul fără milă,
Oprind orişice lumină !
Bată vîntul furios,
Cu un gînd misterios!

Pe ţărîmurile noastre a sosit cel mai muncitor anotimp.E toamna.!Pretutindeni rochia ei argintie confecţionată din mii si mii de frunze care  încălzesc pămintul pustiu.Nişte lacrimi duioase vărsate de Septembrie îl udă făcîndul moale,surisul dulce al lui Octombrie îl îmblînzeşte  făcind ca avuţiile lui să fie mai perfete,iar durerea din sufletul lui Novembrie îl face să rămînă singuratic.Cele din urma raze ale soarelui mîngîe obrăjorii roşii ai copiilor .Din zi în zi această pată aurie dispare,se ascunde după norii cenuşii ca plumbul.
Un vuiet tăcut se aude pe după ramurile tăioase ale copacilor.Acolo mă piteam eu,temutul vînt.Dar eu nu sunt aşa cum cred toţi,am şi eu suflet care e rănit de vorbele unora.    Da!  Cu adevărat nu aduc caldură,ci dimpotrivă frig.Foşnetul pe care-l fac dă unor  persoane fiori,însă altora le plac aşa cum sunt,dar acest număr de oameni e mic.În mijlocul zilelor însorite de vare unii se roagă ca să-mi fac apariţia ,dar doar pe acel moment penrtu ca să-i răcoresc,apoi uită de mine de parcă nici nu aş fi.Şi cu o privire dispreţuitoare merg mai departe.De ce,Doamne?De ce ei nu mă apreciază pentru faptele pe care le fac cu dăruire de sine,pentru care îmi folosesc toate forţele şi le fac cu plăcere.
Dar nimic nu mă va face să îmi termin acest obicei al meu pe care îl urmez de mii de ani,insă aş vrea ca mereu lîngă mine să fie o persoană dragă şi valoroasă pentru mine,care mereu îmi va putea oferi o povaţa,care tot timpul îmi va fi alături si niciodată nu mă va părăsi.Dar cînd voi găsi o aşa fiinţă,nu se ştie …

De aceea eu mereu sunt singur.Umblu,hoinarind uliţele pusteite de întunericul nopţilor măiestre.

Cu a mea,tristeţe-n suflet
Cea pe care o suport
Nimeni nu mă va-nţelege
Ce-i cu viaţa mea cu tot.

Compunere trimisa de Maria Rodideal.